Omul care n-a făcut destul

În fiecare zi îşi şopteşte că e omul care n-a făcut destul.  N-a ajuns sportiv de performanţă până la 10 ani, nu şi-a descoperit geniul până la 17, n-a ajuns cine-ar fi vrut s-ajungă, până la 30… Omul care n-a citit cât ar fi vrut, n-a învăţat cât şi-a propus, n-a călătorit, dăruit sau vizionat cât ar fi visat.

Găseşte imediat în urma acestor regrete, dorinţa mută de-a cuatifica acest destul. Nu există unitate de măsură. Destul e destul atunci când conştiinţa şi curiozitatea îi sunt satisfăcute până la nivelul acceptabil şi adeseori acceptabil nu e destul pentru destul.

Dar când atâtea variabile influenţează suficienţa cunoaşterii, regăseşte simplitatea de a meşteri psihicul înspre senzaţia de îndestulare. Disciplina asociată verbului „a vrea” se cere eliminată! Să vrei, e-o neghiobie. Şi-ar vrea în fiecare zi să afle de ce vrea, cumplit, să facă. Şi cu cât mai mult ar vrea, îşi descoperă neputinţa de a-i convinge pe cei din jur că vrerea lui e dezinteresată faţă de recompensele materiale şi independentă de modestia traiului. Încercarea zadarnică i-a strigat în timpan că limba comună, rostită, nu e calea spre-nţelegere.

Şi-atunci, tăcând gânditor îşi spuse că poate E omul care a făcut destul: a încercat destul.